23 mai 2018

[motivație] Când ți se pare greu...


Când ți se pare greu să faci un lucru în fiecare zi, amintește-ți de câte zile consecutive mănânci.

Haha. Asta funcționează cât timp nu ceri inversul: hai să te vedem câte zile consecutive mănânci strictul necesar. Că dacă faci o declarație de război că o să mănânci mai puțin în câteva zile consecutive, e bine să ai buncărul pregătit. Și fără geamuri, că altfel o să vezi o coadă lungă de oameni cu ofertele în așteptare. Care mai de care.

Când ți se pare greu să faci un lucru în fiecare zi, poate chiar așa o fi. Și chiar dacă n-ar fi... tot greu e, pentru că a-nceput să ți se pară așa.

Dar așa cresc oamenii. Făcând mereu lucruri un pic mai grele decât de obicei.

Așa cresc și lămâii mei.

Ba nu. Că i-am urmărit. Lămâii mei cred că au ajuns la concluzia că e tare greu să crească. Așa că s-au apucat și cresc numai o zi pe săptămână. Și atunci câteva minute, cred. Și-apoi dacă-i întrebi ce-i cu chestia asta... dau din umeri, din frunze, din ce au... și cică: Știi cum e? E greu.

Din august, anul trecut, tot dau explicații oamenilor ce-mi cresc acolo. Că încă nu-ți dai seama ce sunt. Nu mă gândeam la fructe când i-am pus din semințe de lămâi uitate în frigider. Mă gândeam să am așa... câte-o frunză de strivit între degete și pus la nas. Și ceva verde, fără să mă sinchisesc prea mult.

Și pe cât îi țin mai mult, tot mai greu mi-ar fi să-i abandonez. Poate doar mi se pare.

Poate că n-au model. Ar trebui să iau un lămâi mare, să-l pun lângă ei și să zic: ce-i așa greu? Dar mă tem că m-ar întreba: pe ăla tu l-ai crescut?

Nu l-am crescut, l-am pus lângă voi doar așa. Ca să vedeți că n-a dat două frunze pe lozinci de genul:
- Tu ești OK așa cum ești.
- Nu există decizii proaste. Ce contează e viitorul, că acolo poți lua o altă decizie.
- Toți cei care au reușit n-au ținut cont de părerile celor din jur.

Dacă e greu ia pauză. Dar nu stagna prea mult. Și nu uita unde ai rămas... Să vezi ce bine e dacă crești în fiecare zi. Măcar un pic.

22 mai 2018

[eh] Improvizație


Aveam un elev. Prefer să nu-l descriu, că o fi crescut și-o fi găsit un loc de muncă bun și s-o fi descurcând. Ca profesor lucrezi cu materialul clientului... și încerci să faci să fie bine pentru cât mai mulți.

Într-o zi vine și mă roagă:
- Domn profesor, nu mă lăsați să merg acasă? Că am ceva treburi...
Și așa licărire de speranță mi-a venit, că am fost tot numai un zâmbet:
- Ba daaa!
Lui nu-i venea să creadă.
- Dar nu mă puneți absent...
- Nu te pun, du-te liniștit. Dar vezi să nu faci prostii, că atunci o să fii absent.

Mai rar afacere atât de reușită. Așa de reușită încât s-a-ntâmplat cel puțin o dată că am mers la el și l-am rugat:
- Auzi, tu nu mai ai ceva de lucru pe acasă?

Și iar ne-am bucurat amândoi. Și cei mai mulți.

Poate de aia nu mi-a fost dat să stau pe veci la catedră. Aveam nenumărate cazuri la care nu mă pricepeam. Cam în fiecare clasă câte unul. Și decât să îmi declar public neputința, apelând la părinți, diriginți și regulamente, preferam să mă las salvat de clopoțel sau să improvizez, lăsând partea asta grea celor mai cu experiență.

21 mai 2018

[eh] Bibola, popa și iadul


Poți să-l cauți prin dicționare, dar cuvântul e: bibolă, cu accentul pe prima silabă, evident. Așa se numește la noi în sat animalul ăsta. Femeia bivolului.


Și de obicei e la plural: bibolii (îl scriu cât mai corect - cum se aude). Că așa merg ele, împreună, la pășune și înapoi.

Ș-apoi vorbesc oamenii despre care brânză și care smântână e mai bună: aia de vacă sau aia de bibolă.

Poți să-i zici și biboliță sau bivoliță, cu accent pe penultima silabă.

Acum, că termenii sunt lămuriți, pot să vă zic povestea.

Într-o zi, pe când eram profesor, nu mai știu despre ce era dialogul (oricum despre altceva), când unul dintre elevii de etnie romă îmi zice cu hotărâre, ca și cum ar spune un mare adevăr nepopular:

- Popa merge în iad! Cu bibolilii... (și ca gest teatral - o cantitate dublă de dezgust pe ultimul cuvânt din fiecare propoziție)

Și mă uit la el așteptând continuarea, explicația de aur, ceva... că era clar că urmează.

- Pentru că se-mbracă în negru! (zice scurt, cu pocnete de artificii pe fiecare consoană)

Apoi zâmbește satisfăcut, ca atunci când, la matematică, umpli o tablă de calcule și ajungi la q.e.d. S-a demonstrat ce era de demonstrat.

Haha. Ai grijă la negru. Dar n-ai vrea să porți nici roșu dacă întâlnești bibola.

20 mai 2018

[emoție] Ziduri așteptând

Exact trei ani de când am făcut poza. Am mai publicat-o și atunci, dar n-au fost reacții.

Poți trece ușor pe lângă poza asta așa cum poți trece și pe lângă zidul cu pricina. Fără să observi ceva. Dar trecusem prea des pe acolo ca să nu observ. Și zidul parcă mă recunoștea și începuse să-și verse amarul. Ca unui prieten apropiat.

Nu-l încântau deloc florile din parc. Nici priveliștea mereu în mișcare, proaspătă. Nici oamenii colorați care vuiau spre locurile lor de muncă și înapoi. Viața lui era gri și zilele mereu trecând i-au fixat tristețea în privire, în forma buzelor și în lacrimile ce se preling din ochii stinși.

Și era neclintit în expresia tăcută pe care și-a luat-o, fără să trădeze vreodată ce are în interior.

Pot doar să bănuiesc că e felul în care clădirile așteaptă întoarcerea românilor plecați prin cine știe ce țări. Iar dorul acesta îl vezi zugrăvit în multe multe locuri.